Privesc razele soarelui. Cum îmi cad pe faţă,
Privesc cerul. Printr-un nor
ţinut de-o aţă,
Prin ochiul de apă – îmi privesc
chipul bălai,
Pletele mi le răsfaţă chiar un
vânt de crai!
Privesc, şi la noapte, la cerul
înstelat,
Un potop de stele, din înalt-au şi
plecat,
Privesc la natură, verde, roşie,
gălbuie,
Cu picturi pe-alocuri de frunză
maronie.
Privesc oamenii ... şi mă privesc
...
Oare ce se-ascunde-n micul lor
univers?
Mai timid, mai cu
ochii-nlăcrimaţi,
De la praf, sau, de la prea însinguraţi?
Privesc oamenii ... şi mă minunez
...
Ce diferiţi suntem! şi nu îi
clasez,
Pe o treaptă mai în spate, doar
permisiv,
Întoleranţa mă abate de a fi
cursiv,
În viaţa asta în faţa unui om expresiv!
Privesc la aleea de mici
trandafiri,
Două lacrimi, nu-s uscate, n-au
avut timp,
N-a trecut nici dorul – din
anotimp,
Toamna cu nostalgia ei, recele
din firi!
Din Vol. de Poezii - AMINTIRI - Autor Suzi Mirea
